duminică, 26 decembrie 2010

în ajun

am intrat în curte şi imediat a început să mă latre o mică gaşcă de câini apărută aproape instantaneu de te miri unde. asta m-a descumpănit un pic (umpic?), ca şi aspectul curţii, ierbos, dar poate mi se pare mie, după atâţia ani. când am ieşit din casă şi m-am îndreptat spre grădină, spre gârlă, gaşca s-a ivit din nou, zgomotos.
măi, să fie, am locuit aici până la treizeci de ani, totuşi.
dacă simt teama din om, cred că simt şi altele.
şi, într-adevăr, au dispărut imediat, tot aşa te miri unde, dac-au văzut că merg direct spre ei şi nu-mi pasă.
gârla e neschimbată.
ba nu, din vad s-a ridicat fâlfâind o pasăre mare, albă, cu gât lung, mai delicată totuşi decât o lebădă.
prin grădina mea nu trecea sena
ci şuţa
legătura mea pe apă cu new york valparaiso murmansk
trecea prin sabar
aş fi putut da drumul unei bărci de hârtie
cu speranţa
că ea va acosta la melbourne...
versuri din tinereţe. dacă n-am ajuns eu la valparaiso, vin pescăruşii la produleşti, mai exact la broşteni, aşa se numeşte satul natal, ca la creangă. numai că eu am plecat de aici între timp, pescăruşii nu sunt la curent, nu citesc poezii.
de crăciun mă trezeam în miros de caltaboş, oamenii iarna nu încălzeau decât o cameră, cui îi păsa de astea?
ăla era mirosul adevărat de crăciun. ăla era crăciun.
mă trezeam neînchipuit de fericit (de ce? de ce?) şi mama îmi zicea să iau din covrigii căpătaţi la colindeţe şi să-i bag în tuciul în care fierbeau caltaboşii. şi să-i mănânc. aia era mâncare.

mai zi de astea, îmi scrie pe mess c.b. din canada, poate încep şi eu şi pe urmă să plâng.

aşa că mă opresc şi mă uit la unul venit în grabă la gârlă, în grădina de-alături. se pişă aproape din mers, cu palma răsucită cu dosul spre prohab, ca o pâlnie din care ţâşnesc jeturi de amplitudini diferite. când ajunge pe malul apei aproape a terminat, mai are doar de aruncat ceva şi apoi pleacă.
poate nici nu m-a văzut.
apa curge mai departe impasibilă, transparentă, în nisip sunt sticle, farfurii sparte, sticlele par brumate, zici că sunt puse la rece. dar nu sunt, mă tăiam până la os câteodată, dar asta era tot, rana se închidea şi uitai.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu