duminică, 5 decembrie 2010

nicheă


De ce nu scrie Dumnezeu povestiri? Pentru că le ştie sfârşitul, cred. Dacă ştii de la bun început unde-o s-ajungi, de ce să scrii?
Nici începutul nu e atât de simplu. Ai pe ecranul minţii doi copii lângă hidrocentrala de la Argeş. Hidrocentrala e în construcţie.
Trebuie spus din capul locului: unul dintre copii sunt eu. Nu eram obligat să spun asta. Pur şi simplu mi-e lene să dau un nume, Niculae sau Nică sau altfel, copilului ăla. Celălalt e Nae. Îi spun aşa pentru că e cu doi ani mai mare decât mine. Eu sunt în clasa a patra şi am luat premiu în fiecare an.Întâi. Noi învăţăm în clase simultane, de-aia am fost coleg cu Nae doi ani, el a treia, eu clasa întâi, el a patra, eu a doua. Nae este vecinul meu, locuim pe o uliţă. Nae nu învaţă prea bine. El citeşte foarte rău. Cred că nici nu înţelege ce citeşte. Cred că, de frică, dă drumul la gură cum îi vine când bâjbâie la începutul vreunui cuvânt scris. Cum îţi dai drumul pe gheaţa din grădina şcolii. Când îţi dai drumul de sus de pe deal, nu ştii unde-o s-ajungi, o s-o coteşti la timp, ori o să treci prin gardul de mărăcini. Gardul e din mărăcini albi de pădure. Aşa e pentru Nae şcoala, trebuie să treacă prin gardul ăla.
Nae zice să urcăm scările alea metalice de pe peretele muntelui. Sus, la capătul scărilor, e un om de fier. Nae zice să ne urcăm până la omul ăla, să punem mâna pe el. Ne urcăm, dar trebuie să urci, nu glumă. omul de fier părea aproape, de jos. Urcăm în fugă pe scări, dar, uite, nu e aproape deloc. Când, în sfârşit, ajungem sus, constatăm că nu se poate pune mâna pe el, oricât am întinde noi mâinile. În plus, sau în minus de fapt, de-aici nu-i mai vedem faţa, cum i-o vedeam de jos. Îi vedem doar picioarele. Nu e mare lucru de văzut. În jos, în schimb, se vede bine, se vede şi camionul nostru cu care am venit în excursie la hidrocentrală. Nae l-a văzut primul şi mi l-a arătat şi mie, dar eu nu văd prea bine la distanţă, mi-ar trebui ochelari. Am zis: da, mă, îl văd.
-Păi, unde te uiţi tu mă? zice Nae.
-L-am văzut, îi zic eu. Mamă! Ce lac mare, zic eu, uitându-mă lângă baraj. Fii atent a început să se strângă apa, uite câtă s-a strâns. Vezi, mă?, îl întreb pe Nae.
-Da nu e chiar mare. Adică e mare, dar nu e chiar atât de mare, zice Nae.
-Pentru că-l vedem noi de sus, de-aia, zic eu. Ia gândeşte-te!
-Hai să ne dăm jos, zice Nae.
Ne dăm jos tropăind cât putem pe scările metalice. Camionul nu mai e unde zice Nae că trebuia să fie.
Sunt multe camioane şi e multă lume care forfoteşte pe lângă tonete. E muzică dată tare, unul vorbeşte la o tribună, sau cântă, dar camionul nostru nu e.
-Uite-i urmele, zice Nae.
A plecat.
-Şi ceilalţi?, zic eu.
-Au plecat toţi. Au terminat de mâncat şi-au plecat, când eram noi sus.
-Şi ne-au lăsat aici?
-Băi, să nu plângi, că ne descurcăm noi. suntem amândoi, nu eşti singur. Dacă nu ne-au mai văzut pe-aici, au plecat
-Băi, Nae...
-Eu ştiu drumul. Dac-o ţinem drept, ajungem la Curtea de Argeş. De la Curtea de Argeş ajungem la Piteşti. De la Piteşti o ţinem drept spre Titu până la Costeşti-Deal. De-acolo, suntem ca şi acasă.
Şoseaua pare într-adevăr familiară. Miroase a cauciucuri de maşini, a benzină. Aşa miroase şi între Costeşti-Deal şi Titu, unde eu o cunosc bine. Maşinile trec într-o direcţie, în cealaltă, e lumea care se duce şi vine de unde-a fost. Lumea e departe dar e şi aproape. Dacă nu vezi lumea de departe, nu ştii nimic.
-Ţie cum ţi se pare şoseaua? îl întreb, euforic, pe Nae.
-Asta? E bună. Hai să fugim o porţiune, până la prunii ăia, s-ajungem la Curtea de Argeş până se-ntunecă!
Îmi dau seama deodată că mi-e groaznic de foame. Foamea este în stomac, dacă vreau să rămână acolo, rămâne acolo. Mănânc prunele despicate, fără să le mai mestec. aruncăm sâmburii pe şosea. Nici eu , nici Nae, n-am avut bani la noi.Când am coborât din camion, la sosire, la hidrocentrală, au fugit toţi la grătarele cu mici, la tonetele cu sucuri.
Am fugit şi noi după ei, dar mi-am amintit că n-am bani. Şi m-am oprit. Nae s-a oprit şi el lângă mine. atunci i-a venit ideea să punem mâna pe omul de fier.
-Dă-i încolo cu micii lor, a zis Nae. Am băut suc de-ăla la târg, la Ghineşti.
Şi eu am băut citronadă şi oranjadă, ştiu cum sunt.
-Câţi mici ai mâncat, cel mai mult, Nae?
-Eu? Nici nu mai ştiu, cred că vreo şase. Tu câţi?
-Nici eu nu mai ştiu. Cred că patru.
De fiecare dată când trece câte-o maşină, nu ne mai auzim. Vorbim tare, ca nebunii, şi râdem că n-auzim nimic.
Maşina care-a trecut acum s-a oprit duduind rău, supărată. E un camion plin cu oameni, din camion sare unul şi vine în salturi spre noi. Îl ia la palme pe Nae, pe mine mă trânteşte la pământ. Ţipă, întreabă ceva, dar n-aşteaptă răspuns, înjură, ne-apucă pe fiecare de câte-o mână şi ne duce spre camion. Când oamenii mari urlă la tine şi te lovesc, nu e nimic de înţeles. Ne-au aruncat într-un colţ, nu mai avem loc pe banchetele de lemn. Stăm ciuciţi acolo, în colţ, nici nu-mi doresc mai mult. Măcar acum sunt în camion şi-mi dau seama deodată ce rău mă dor picioarele.
-Au mers doisprezece kilometri! Să plece ei de capul lor, să-i căutăm prin lumea aia, să mă bage ăştia la puşcărie... Mi-a sărit inima, nu mai sunt om!
-Da ai cui sunt ăştia? Cum te cheamă, mă, ăsta mai mare?
-Nicheă.
-Al cui eşti tu? Cum ai zis, mă?
-Aşa vorbeşte el, e... Îl cheamă Nicu, Nică, Niculae... Cum îi ziceţi, mă?
-Nae, îndrăznesc eu.
-Te punea mă-sa să-i faci altul? Te punea.
-Taci, fă, deşteapto! Dom şef, nu merită ăştia să-i duci în excursie, dom şef.
-Am sarcină de partid. Să fac oamenii să se simtă bine, să vadă realizările. Şi, pe urmă, rodajul tot trebuia făcut, de ce să facă degeaba kilometri. La Curtea de Argeş rămân amândoi în maşină, ăştia doi.
-Păi, mai oprim la mănăstire?
-Mai oprim, că e devreme, o jumătate de oră în sus sau în jos...
-Păi, cine stă cu ei, dacă pleacă iar?
Dacă maşina merge acasă, merg acasă şi eu. Acum, dac-am rămas doar noi, eu şi Nae, e linişte, te poţi auzi, chiar aşa speriat.
Lumea se aşează la locul ei, îţi rămâne locul tău.
-E o biserică, mă! Se vede şi de-aici, vino să vezi, zice Nae.
El se ţine cu mâinile de caroseria de lemn şi se hâţână. Camionul e oprit pe partea dreaptă a şoselei, pe stânga e mănăstirea. Se văd turlele, acoperişul, departe în fundul unei pajişti ierboase.
-Hai, să sărim, zice Nae.
Încep însă, deja, să se întoarcă excursioniştii. Se văd venind.
-Ai văzut fântâna, fă? Unde-a căzut Manole?
-Ia uite-i p-ăştia! Aţi stat aci, mă?
-Îuliu, maică. Ziceau ăia că se-aude cum plânge-n zid, când e linişte, noaptea...
-Dom şef, camionul ăsta rămâne al colectivului, cum?
-Oameni buni! Camionul ăsta e prima realizare a gospodăriei voastre colective. Cu el o să căraţi recoltele de pe câmp la baze. Cu el o să mergeţi să vedeţi şi alte realizari din ţară.
Aţi văzut azi hidrocentrala de la Argeş, care o să dea curent de-o s-ajungă şi-n satul vostru! O s-aveţi lumină electrică, copiii voştri or să citească la bec şi-or să asculte la radio teatru radiofonic şi altele. Ce face ăsta, plânge?
-Plângi, mă prostule? Niculae! De ce plângi, mă?
-Mă cheamă Ni-cheă, nu mă cheamă Niculae! Aaaaîîî!
-Ăştia n-au mâncat nimic toată ziua, dom şef! Lăsaţi-l încolo, nu-l băgaţi în seamă.
-Da, dar îţi strică atmosfera. Îi arăţi omului trecutul şi viitorul şi el plânge ca boul! Nu era mai bine când n-aveaţi timp să scoateţi nasul din balega vacii? Aşa e omul nostru, dacă te-apuci şi-i faci bine!
Acum s-a lăsat seara bine de tot. Oamenii nu se mai văd şi nu-şi mai vorbesc. Eu îl văd pe Nae cum plânge pentru că e chiar lângă mine. Eu sunt ăla căruia i se văd licărele ochilor în întuneric, în colţ.




5 comentarii:

  1. Poate nu are talent...De aceea existati voi...

    RăspundețiȘtergere
  2. un dumnezeu netalentat, scriind şi aruncând la coş, interesant! ai idei, karina...

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu cred ca Dumnezeu a lasat artistii, ca infrumuseteasca viata pe pamant...
    Dincolo..cred ca vom merge fara talent doar cu pacate((

    RăspundețiȘtergere
  4. citind...mi-am amintit de prima mea excursie la barajaul de la Vidraru (cred ca aveam 10-11 ani)si cat de tare m-a impresionat Prometeu...aproape ca m-am indragostit de el :)...dar nicio clipa nu mi-a trecut prin cap dorinta de a-l atinge...chiar daca eram si atunci o fiinta tactila...atingerea mi se pare cea mai potrivita cale de a simti...sigur...lucrul asta e valabil pana la un anumit punct pentru ca nu totul este tangibil...
    mi-a placut ce am citit aici :)

    RăspundețiȘtergere
  5. pe vremea aia totul era de neatins...

    ma bucur ca/ti place ce citesti pe aici. si eu citesc blogul tau.

    RăspundețiȘtergere